Perfect de imperfect

Capitolul 5: Mișcarea de oscilație a conștiinței oglindă

138769616-512-k778552

Din perspectiva Kyrei

     „În urmă cu ceva vreme puteam să scriu, aveam inspirație din orice și nu simțeam c-aș putea să mă încurc în cuvinte, precum mi se întâmplă tot mai mult acum. Pe atunci, se potriveau toate între ele și părea că își scriu singure povestea, însă ceva s-a întâmplat și am rămas blocată. Acum, nu mai pot să exprim nimic, nu pot să mai transmit nicio fărâmă de sentiment, nu pot să mai descriu niciun gând. Și să bată cineva, dacă îmi pot explica de ce.

     După atâta timp, în care m-am tot chinuit și am șters și am rescris și am reșters de nenumărate ori gânduri goale, încă nu reușesc să înțeleg ce s-a întâmplat, unde și cum s-a produs ruptura.

     Îmi aduc aminte că aveam câte o opinie despre orice lucru neînsemnat și eram capabilă să comentez continuu, fiindcă aveam mult prea multe de zis, încât mi se părea că niciodată nu apucam să cuprind totul. De aceea, nu m-aș fi imaginat niciodată în situația în care voi întâmpina un asemenea blocaj – dacă poate fi numit astfel. Pe scurt, nu credeam că voi putea rămâne fără cvinte. E ca și cum m-aș fi certat cu dicționarul, acum refuzând cu ardoare să-mi mai ofere sinonime, iar expresiile pe care încercam să le folosesc nu își aveau sensul în context, și nici cuvintele nu se legau între ele armonios, cât nici cu restul ideilor enunțate.

      A fost odată, demult, un moment excepțional și cu adevărat memorabil în viața mea: când mi-am spus că mă cred în stare de a putea să spun ceva printr-o infinitate de moduri, fără a mă repeta, fără a suna identic frazele între ele, fără a pătrunde în monotonia exprimării, astfel încât să generez plictiseală cititorului. Ei bine, apoi am întâmpinat o clipă și mai răstălmăcitoare în cursul existenței mele, și anume când am realizat că mă înșelasem. Și amarnică a fost acea zi, în care mi-am jurat că nu am nicio șansă să revin pe linia de plutire. Pentru că mi-am dat seama că mi-am pierdut acel ceva ce mă făcea scriitoare, pentru că nu mai puteam transmite nimic lumii. Nici vreun simțământ dat dracului, nici vreo emoție afurisită, nici vreo opinie aberantă, nici vreun gând debitat cu inutilitate.

     Așa că o întrebarea a început să-mi răsune tot mai des în cap: nu mai am nimic de spus? Asta să fi fost, aici să mi se fi terminat drumul părerilor plurivalente?

      Nu, nu cred că este posibil; deoarece nu am avut încă ocazia să mă afirm în fața întregii lumi, deoarece nu am spus, de fapt, mai nimic. Ceea ce m-a dus pe cărarea unei noi socoteli cognitive, și anume faptul că am nevoie să îmi regăsesc glasul, acea putere interioară, necesitată pentru a mă face remarcată. Fiindcă, dacă nu mă remarc eu însămi, pe mine, în primul rând, nimeni, niciodată, nu va da doi bani. Practic, constatarea m-a lovit brutal, justificările care o însoțeau, acompaniind impactul în valuri.

      Pe atunci, când reușeam să scriu, puteam să fiu încă sinceră, cu adevărat, cu mine însămi. Era ca și cum îmi vorbeam mie, neavând intenția de a-i arăta nimănui de ce sunt în stare.

     Astfel, am ajuns la concluzia că, poate, aici se află rădăcina greșelii mele primordiale: m-am pierdut pe mine și mi-e frică de a mă regăsi. Motiv pentru care simt că, dacă aș îndrăzni să dau din nou drumul tăvălugului de cuvinte, ce stau prea bine închise în cămăruțele timpurii ale sufletului, m-aș elibera din nou pe mine și, făcând o asemenea grozăvie, cu siguranță, m-aș simți expusă. Adică, chiar cred că are un strop de sens, cumva, ceea ce bălmăjesc eu pe aici. N-or fi doar cuvinte deșarte, nu? Nu, este perfect logic: dacă deschid poarta cuvintelor, lăsându-le să iasă la suprafață, eu voi putea să pătrund în adâncimile sufletului, în profunzimea sensibilității efemere a acestuia, dându-i permisiunea de-a mă acapara din nou. Pentru că nu poți să scrii fără un suflet, este prea inuman.

     Dar, pentru a face asta, ar trebui să fiu din nou sinceră cu mine însămi și să îmi solidific încrederea în propria persoană, astfel încât să mă ființez pe tărâmurile inspirației divine. Ar trebui să mă dezbrac de secrete, să îmi expun întregile dorințe și nedorințe și tot ceea ce poate mintea să-mi cugete. Ar trebui să îmi analizez tot haosul interior.

     Până la urmă, cum aș putea să pretind să scriu ceva menit să transmită un sentiment, fără a-l lăsa să se manifeste liber, să se înfățișeze tot ceea ce îl alcătuiește? Și, cum cu jumătăți de măsură nu pot să simți de ajuns, nu este verosimilă crearea legăturii între cuvânt și om.

     Așadar, este vorba doar despre această simplitate fabuloasă? Îmi este doar greu să fiu din nou deschisă și sinceră cu mine, sau este oare vorba despre altceva, mai complex și mai pătrunzător? Mi-am pus în minte să descopăr, căci dorul de scris mă năucește, iar poveștile mele au rămas neterminate. Vreau să îmi recapăt capacitatea de a scrie și cred că acesta este motivul principal pentru care mă încumet să redevin sinceră cu mine, în demersul hotărârii de a încerca. Poate, într-o bună zi, voi avea din nou plăcerea de a-mi citi cuvintele neîncetat, de a mă reîndrăgosti de ele iar și iar, cu fiecare lectură.

     Dacă ar fi să încep de pe acum cu sinceritatea, aș recunoaște faptul că nu mă încântă deloc redescoperirea sinelui meu pierdut, cât nici descoperirea drumului însuși spre mine însămi. Și, mai ales, frica pe care o resimt la fiecare emitere a acestui gând.”

     Am oftat, exasperată, trântind hârtiile de pe birou direct în gunoi. Cum mama zmeilor poți să te aștepți ca ăsta să fiu un început plauzibil pentru o nenorocită de carte? m-am mustrat, revoltată pe lipsa de inspirație de care dispuneam.

     Încă o zi în care am încercat să scriu echivalează cu încă o zi irosită. Nu mai pot, nu-mi mai iese, așa că ar fi cazul să mă las și să-mi găsesc o ocupație mai bună. În ultimul timp, nu mai rezonez cu arta.

     M-am ridicat și mi-am luat pachetul de țigări de pe raftul de deasupra biroului. Aveam o stare de căcat și trebuia să mă mulțumesc cu niște nicotină, din moment ce nu mai aveam iarbă. Cel puțin, nu de consum.

     M-am trântit pe pat și am tras cu putere în plămâni primul fum. L-am ținut în mine mai mult decât ar fi fost indicat, dorind să-i simt amărăciunea arzându-mă pe interior.

     Probabil este cât se poate de ironic să urăsc țigările și, totuși, să fiu așa o fumătoare înrăită. Probabil, la fel ironic cum este și faptul că prefer să-mi petrec viața drogată și pe motocicletă, în goana după adrenalină. Probabil, la fel de ironic cum este și faptul că tot ceea ce-mi amenință viața mă face să simt că trăiesc cu adevărat. Mda, tu ești o ironie la adresa vieții însăși, îmi șoptește o voce, în cap.

     – Da, într-adevăr, reprezint un paradox, m-am amuzat sonor, ca și cum aș fi avut un interlocutor căruia să i mă adresez.

     Și ce dacă vorbesc singură? Îmi face plăcere și, în opinia mea, este chiar sănătos. Decât deloc, mai bine cu tine însuți.

     – M-am plictisit! am strigat, scrumând pe podea. Vreau ceva amuzant, iar tu nu ești amuzantă, i-am murmurat țigării aproape terminate dintre degetele mele.

     Mi-am mijit ochii și am aruncat o privire cuprinzătoare în mica încăpere. Dezordinea scârboasă și mizeria dezgustătoare – acestea erau două elemente definitorii ale camerei mele. Oricum, nu-mi păsa, fiindcă toata casa era o cocină, așa că pot spune chiar că se încadra în peisaj. În plus, nimeni n-are să aibă vreodată ocazia de-a o vedea, așa că nu aveam de ce să mă rușinez.

     – Pentru mine? am râs înfundat, dând târcoale teancurilor de lucruri murdare de pe jos. N-aș avea de ce; eu însămi sunt o mizerie.

     M-am poziționat în fața oglinzii prăfuite, privindu-mă în ochi. Albastrul irișilor nu se armoniza deloc cu negrul persistent al fardului. Eram foarte palidă, iar părul de un blond șters mi se părea că mă face să arăt de parcă aș fi pe moarte.

     De când aflasem că n-am nicio șansă să termin liceul și să evadez din infernul acesta numit casă, nici că mai dădeam doi bani pe ceva. Probabil că ar fi fost normal să mă simt vinovată, căci mi-o cam făcusem cu mâna mea, însă nu se punea problema. Chiar dacă oi fi sau nu responsabilă pentru ceea ce mi se întâmplă în viață, acum nu mai exista vreo cale de-a mă ridica.

     Poate că nu mai voiam sau poate că nu mă simțeam în stare. Poate că mă asemănam cu încercarea mea de personaj de mai devreme mai mult decât aș fi vrut. Poate chiar mă mințeam singură. Poate că eram și masochistă și martiră, simultan. Poate îmi plăcea să-mi fac rău și să fiu așa mizeră. Și poate că îmi plăcea să-mi mai și plâng de milă apoi.

     Mă uitam cu ironie la reflexia mea din oglindă, scârbită de imagine, scârbită de mine. Parcă nici nu mă recunoșteam.

     – Unde a dispărut fata aia puternică, pregătită oricând să treacă și prin foc, pentru a obține ceea ce dorea? am întrebat retoric. Unde a dispărut ambiția aia de a-ți depăși situația și de a supraviețui în lumea asta prea dată dracului? Unde ți-au murit toate dorințele?

     Cu fiecare întrebare pe care mi-o puneam, deveneam mai pierdută și mă înstrăinam tot mai mult față de propria-mi persoană. Nu îmi plăcea să stau să mă autofilosofez, să mă psihanalizez sau alte porcării de genul. Preferam să fac asta prin intermediul scrisului, să vorbesc cu personajele și să le las pe ele să îmi expună gândurile și sentimentele, în mod indirect.

     – Ești doar o stafidă constipată! mi-am urlat, observându-mi fața încruntându-se, ceea ce indica cât de dezgustată eram de mine însămi.

     Îmi făcea bine să îmi aud vocea, să rup liniștea spintecătoare din încăpere.

     – Scârmâz putrezit! am continuat, mai indignată ca înainte.

     Stăteam și mă înjuram singură – atât de penibilă ajunsesem, încât nici nu mai puteam pretinde că aș fi demnă de milă. Pentru că nu îmi părea rău pentru mine. Până la urmă, ăsta era adevărul; am ajuns o diaree constipată, peste care viața refuza să tragă apa, căci îi făcea prea mult plăcere s-o vadă cum se automutilează, cum își aruncă singură căcat în cap.

     Tocmai de-aia simțeam că am nevoie să devin euforică, să mă complac în acea senzație de plutire și să mă scurg în intensitatea energiei pe care mi-o conferea. Voiam să mă depărtez de toate gândurile cretine, de toată suferința asta fără de sfârșit, de toate nenorocirile vieții reale. Voiam să mă simt deasupra mea și, de fapt, a tuturor. Voiam să mă simt infinită.

      Viața reală este limitativă și seacă și prea serioasă; de aceea, prefer să trăiesc sub influența substanțelor capabile să-mi activeze acele zone ale subconștientului ce mă fac să-mi depășesc orice limită, orice impunere necesitată de realitate. Când sunt în lumea mea, nimic nu mă poate atinge și nimic nu mă poate opri – atunci sunt o entitate mai mare și mai puternică decât orice lucru pe care l-ar putea gândi vreodată cineva. Și asta numesc eu sentiment de bine.

      – Și-atunci, ce te-mpiedică să faci asta? m-am întrebat, privind în oglindă reflexia sertarului plin cu pastile, de lângă pat.

      Nu mai luasem demult una și mi-era dor de felul în care mă făceau să mă simt. Nu se putea pune problema de toleranța anterioară acum, căci trecuseră două luni de la ultima distracție. Oricum, stimulantele erau dintotdeauna preferatele mele, așa că de ce să le vând pe toate? Puteam să mă bucur de una, pentru o seară. Puteam să îmi permit să mă simt bine, pentru o seară.

     Ce dacă aveam să mă simt mâine nașpa? Până la urmă, asta era starea mea generală. Tocmai de aceea îmi puteam da voie să evadez din monotonia plicticoasă în care mă avântasem cu atâta ardoare în ultima vreme.

     O mică deshidratare și niște răni în interiorul gurii nu aveau să doară mai mult decât mă durea sufletul. Este incurabil, așa că măcar aș putea să mă simt și fizic la fel de rău.

     – Să fie armonie, nu? Păi, ce naiba? mi-am replicat, pe un ton zeflemist, dându-mi părul pe spate.

     Le-am scris în grabă un mesaj așa-zișilor amici, persoanele la fel de date dracului ca mine cu care îmi pierdeam majoritatea timpului, atunci când mă plictiseam de singurătatea singurătății mele infecte. Știam deja că aveau să vină alergând, dacă le ziceam că diseară mergem la un rave.

     Am scos cinci pastile roz din sertar, le-am împachetat într-un șervețel, apoi le-am pus în sutien. Câte una pentru fiecare mi se părea potrivit, iar pentru mine una de rezervă, în caz că nu mă satur așa de ușor. Oricum, sunt sigură că măcar unul din ei va aduce și ceva de fumat. În plus, aveam să fac și niște bani diseară. Distracția și munca merg mână-n mână.

     Mi-am luat geaca de piele pe mine și am ieșit pe geam, pentru ca nu cumva să dau de mitocanul de om pe care sunt obligată să-l definesc ca fiind taică-miu. El este ultima persoană de care am chef acum; dacă el n-ar fi existat, viața mea ar fi fost mult mai bună. Preferam, sincer, să trăiesc singură, fără niciun părinte, decât să îl am pe el pe cap, decât să stau și să-i îndur comportamentul.

     Mi-am strâns mâinile în pumni și am decis să bag prima jumătate a pastilei acum, pentru a mă lovi în timp ce conduceam. Am rupt-o între dinți și am înjurat în minte, atunci când amarul acesteia a făcut contact cu receptorii mei gustativi. Aproape că mi-a venit să vomit instantaneu, în clipa în care i-am dat drumul pe tractul digestiv, căci nu cred că există niciun gust mai rău, și a o înghiți fără apă o face să fie și mai oribilă. Din fericire, aveam niște gumă cu aromă de pepene la mine.

Și, fremătând de emoție, palpitând de nerăbdare de a mă pierde în sentimente prea puternice, am pornit spre locul de întâlnire. Are să fie o seară tare amuzantă! m-am bucurat, accelerând.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s