Perfect de imperfect

Capitolul 6: „Spui că mă iubești, dar pe tine te iubești?”

138769616-512-k778552

Din perspectiva lui Mark

      Iubire, ești un mister așa de trecător, încât nimeni nu se mai gândește la tine ca la un elixir împotriva bolii și a tristeții. Nimeni nu te mai vede ca pe o putere revoluționară, ca pe seva poeziei și a bunătății. Poate pentru că toată lumea încearcă să te descrie cu ajutorul unor simple cuvinte? Sau poate pentru că nimeni nu are vreo idee cum se poate transpune o asemenea energie înălțătoare în cuvinte? Până la urmă, niște litere aruncate la întâmplare n-ar avea cum să conțină atâta substanțialitate și atâta însemnătatea spirituală, precum un asemenea sentiment înnobilat în deplinătatea divinității.

       Oricine te vrea, oricine de dorește. În orice formă, în orice loc. Însă mulți se uită prea departe, căutându-te acolo unde n-ai cum să ajungi fără o mână de care să te legi. Pentru că n-ai cum să te găsești în exterior, dacă nu pornești din interior. Pentru că fără o rădăcină nutritivă nu ai nicio șansă să te avânți în valsul dantelat al altei iubiri. Dacă există o alta, desigur. Fiindcă există opțiunea ca tu să fii singura, ca tu să reprezinți acel deplin sentiment inovator, înălțându-te spre infinit din nelimitarea de rădăcini de care dispui. Te-ai gândit la asta? Te-ai gândit că fiecare inimă care bate îți generează un surplus de vitalitate? Te-ai gândit că ești ca o copac ce debordează de emoții?

         Dragă iubire, conștientizezi că ești o antiteză pură? Experiența ta într-o viață de om este atât de trecătoare și de scurtă, și totuși atât de definitivă și de cuprinzătoare, încât reprezinți însăși definiția contrarietății. Poate asta este acea caracteristică care te face o trăire deosebită, mai de dorit, mai efemeră și mai nemuritoare decât veșnicia oricărui alt sentiment.

         De când există lumea și până când nu-și va găsi sfârșitul, tu ai să rămâi energia universală care o ține în viață. Tu ești acea forță ce polarizează printre unde și se reflectă în neant, apoi dispersează prin sufletul fiecărui om, interferând, astfel, și cu alimentarea existenței naturii, animalelor, chiar și a pietrelor. Sapi în spirit o atracție divină față de tine, iar când pare că vei genera abundență, apare o îndoială și te ofilești. Asta te face de-o parșivitate ironică.

         Iubire, ești un adevărat mister, datorită paradoxului ce te învăluie. Noi, ca ființe umane, ne transcendem în nenumărate niveluri de-ale tale, insistând asupra ta ca și cum ai fi un vis, o iluzie. Te naști în conștiență și te desfaci în delir.

         Of, iubire scumpă, mă faci să te provoc și să te invoc, ca mai apoi să mă obligi să te evoc. Posibil să se datoreze faptul că noi te considerăm o pasageră călătoare. Posibil ca asta să aibă drept motiv esența, și anume faptul că ne place atât de mult să dăm vina pe o sursă externă, încât nu stăm să căutăm printre pânzele de păianjen ale rafturilor interne. Preferăm să te definim ca pe o minune de care nu au parte decât cei mai norocoși, în loc să admitem că totul ni se datorează nouă înșine, că noi suntem cei nestatornici și lipsiți de substanță.

          Da, iubire, poate că ne uităm în direcția greșită. Poate că răspunsul l-am găsi cu o amploare esențială, dacă l-am căuta în noi, în acea persoană care, adesea, ne este un străin mai mare decât iluzia existenței tale. Da, iubire, este mai simplu să te învinuim și apoi să ne ascundem după o mascaradă de protectivitate, pretinzând că suntem niște nepricepuți, niște bătuți de soartă ce n-au parte decât de ghinioane. Da, iubire, ești piesa lipsă și, decât să echilibrăm puzzle-ul vieții, preferăm să te mascăm și să te căutăm orbește printre valurile de amăgiri pe care ni le așterne speranța.

         Ce să-ți mai spun eu ție, iubire? Cum să te mai dezmierd eu pe tine? Are vreun rost să mi te confesez, să îți mărturisesc că, atunci când mă uit în oglindă și pretind că te reflect, de fapt, mă pierd în instabilitatea vulnerabilității mele, sub ochii adevărului și al deschisei sincerități? Are vreun pic de sens să admit că nu știu ce mai rămâne din identitatea mea, când toate secretele îmi sunt scoase la iveală?

         Rătăcind prin viață printre răspunsuri, am ajuns la concluzia că nu știu ce anume ești, iubire. Că nu te-am înțeles și că îmi faci impresia că ești doar o sabie a adevărului, un îndemn ascendent al eului, strigându-mi într-una că singura cale de a răzbate spre lumină este să îndrăznesc să-mi cuceresc hăurile malefice, cele ce-mi întunecă natura divinității interne, exterminându-mi pura materie.

         Iubire minunată, ești gazda cea mai de preț a umanității, căci tu ilustrezi necondiționatul prin propria-ți condiție de existență. Tu nu ceri și nu aștepți nimic. Tu doar ești și fiecare poate lua din tine cât de mult îi poftește inima. Tu, iubire, ești adevărul universal al vieții, evidențiind sensul ilicit al libertății și, mai mult, mai ești și seducătoare. Ești un pachet desăvârșit, conținând de toate. Ești complimentul cel mai dulce pe care și-l poate face cineva.

         Treci de limitele corpului și radiezi mai departe de minte, cântând peste suflet și permanentizând conștiința într-o energie periferică unică. Năucești totul în cale, ajungând dincolo de suprafață, căci devii esența ființei.

         Viața de om se rezumă prea mult la formele tale limitative, la iubirea sexuală, la cea plină de nevoie, care manipulează și fațadizează suprafața, reducând substanța la o răvășire încovoiată de atomi și molecule puse într-o dezordine de-o inferioritate energetică surprinzătoare. Însă, tu, iubire, ești mult mai mult de atât.

         Draga mea iubire, tu inspiri căutarea măreției, ne faci să vedem frumusețea acolo unde alții văd urâțenie și mizerie, ne faci să izbăvim peste nemulțumire, ne faci să zburăm cu aripi de puf peste înaltul fericirii pământești, aducându-ne promisiunea unui nou vis. Ești cheia ce deschide poartă către noi înșine, introducându-ne în învățăturile laturii noastre divine. Căci, dacă n-am fi divini, cum am putea să gustăm dintr-o astfel de poțiune nemuritoare, care transcende orizonturile temporale și spațiale, și să rămânem tot niște simplii muritori? Iubire, tu ne faci eterni.

         Toți te venerează, toți te admiră. Toată lumea te vrea, toată lumea te caută. Dar ce dorim noi, de fapt? Un elixir – acela ce ne va duce mai departe de hotarul clipei și peste punctul la care se termină orizontul, acela ce dă naștere minunilor. Pentru că, iubire, ești o minune.

         – Așadar, care este răspunsul tău? m-a întrebat Maddy din nou, trezindu-mă din reverie.

        Mi-am clătinat scurt capul, lăsându-mi cugetările să se scurgă printre lanțurile de rețele neuronale care le-au generat.

        – Nu vreau să ne despărțim.

        Părea neașteptat de surprinsă de cuvintele mele, ca și cum s-ar fi așteptat să îi spun că m-am săturat de ea, că nu o iubesc și că nu vreau să ne rezolvăm problema. Dar eu sunt și mai uimit de faptul că s-a îndoit de promisiunea mea. Atâta timp cât o iubesc, nu voi înceta să lupt pentru relația asta și nici n-o să obosesc de prea multe inconveniente.

        – Orice problemă are rezolvare, am adăugat, pentru a-mi întări spusele. Tu ce vrei?

        Și-a mușcat buza inferioară și a făcut un pas spre mine.

        – Evident că vreau să facem lucrurile să meargă. Te iubesc.

        Mi-a strâns cu putere mâna dreaptă între palmele sale, în timp ce a rostit acele ultime două cuvinte. Ca și cum ar fi încercat să îmi transmită toată dragostea de care dispunea.

        – Spui că mă iubești, dar pe tine te iubești?

        Nu m-am putut abține să nu deschid subiectul, având în vedere că mă gândesc la întrebarea aceasta de câteva zile bune.

        Dacă eu am încredere în mine, mă accept, mă apreciez, mă respect și mă iubesc pe mine, înseamnă că asta îi transmit și exteriorului, implicit și lui Maddy. Pentru că am încredere totală în ea, o accept cu orice caracteristică pe care o are, o apreciez pentru orice o definește, îi respect fiecare fărâmă de existență și o iubesc cu toată ființa mea. Ceea ce înseamnă că nu de la mine provine șubrezimea, ci de la ea.

        – De ce mă întrebi asta acum?

       – Pentru că ceea ce simți pentru tine transmiți și celorlalți, iar modul cum te vezi se reflectă asupra persoanelor din jurul tău. Dacă tu te iubești pe tine, îți vine ușor să le acorzi tuturor aceeași iubire. Dacă, însă, ai probleme cu iubirea de Sine, apare o problemuță și sentimentul transmis este impurificat cu diferite îndoieli.

       – Și vrei să zici că îndoiala de sine aduce nesiguranță?

       Am încuviințat, privind-o cum devine gânditoare.

       – Ok, deci, asta înseamnă că te îndoiești de iubirea mea?

       Am oftat, rezemându-mă de scaun.

       – Te rog să nu-mi răstălmăcești scuzele și să nu mă înțelegi greșit.

       – Bine, atunci, explică-mi mai clar, ca să pricep.

       Adevărul este că Maddy nu era întru totul familiarizată cu toate aceste treburi spirituale și pentru ea formulările mele păreau adesea revelații. De aceea, eram nevoit să îi zic totul în termeni mai simplii, astfel încât să surprindă sensul propriu al cuvintelor enunțate.

       – Uite, am început ezitant, nesigur pe modul în care să rearanjez termenii. Ceea ce cred eu este că ai un deficit de considerație față de propria-ți persoană și că te îndoiești de tine și de capacitățile tale. Consider că ai ajuns să ai nevoie de mine, o sursă externă adică, ca să îți asigur că ești apreciată și iubită, astfel încât să îți poți alimenta lipsa personală.

         Am făcut o mică pauză, uitându-mă în ochii ei. Negrul incisiv se vedea mirific în negura nopții, strălucind de emoție. Astfel, m-am prins că am reintrat pe aceeași frecvență și, deci, a desprins esența spuselor mele. Nu a fost un dialog inutil, mi-am zis cu veselie, simțind o fluiditate acidă de bucurie cum mi se desfășura din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare. Asta înseamnă că situația noastră evoluează spre a se rezolva cât mai curând.

         – Ce-ai zice dacă am lăsa filozofiile pentru altă zi? am propus. Până la urmă, am zis că mergem la o petrecere să ne distrăm, iar noi stăm de mai bine de jumătate de oră în mașină.

         M-am aplecat să o sărut pe frunte și i-am zâmbit. Inima mi s-a înfierbântat de fericire când și buzele sale au alcătuit un zâmbet, chiar mai larg decât al meu. Nu cred că există multe lucruri pe lume care să mă încânte mai mult.

        – Hai să mergem, a zis apoi, țâșnind pe ușă.

        Cu cât ne apropiam mai mult de intrarea în clădire, cu atât muzica se auzea mai tare. Tineri de toate vârstele roiau pe peste tot, care mai de care într-o stare mai deplorabilă. Toți aveau diferite băuturi sau țigări în mâini, iar alții păreau drogați. Atmosfera emana energie, exprimând bună dispoziție și o stare abundentă de fericire atemporală și aspațială.

       – Cred că nu-i nimeni treaz pe-aici, i-am șoptit lui Maddy la ureche, apucându-i o mână într-a mea.

        Ea a chicotit.

        – La ce te așteptai?

       Mi-am dat ochii peste cap, trăgând-o după mine spre bar. Nu, evident că nu aveam de când să ajungem în același hal ca restul celor de aici, însă nu aveam nici să ne holbăm la ea cum se distrează și noi să bem apă plată. Ar fi fost de-a dreptul stupid.

       Știam că Maddy preferă băuturile dulci, nu prea tari, așa că i-am comandat un cocktail ce se numea „Curcubeu” și mie mi-am luat o vodka cu merișoare.

       – Suculeț cu păiuțul, domnișoară? am tachinat-o, înmânându-i băutura rece.

       Dar nu mi-a răspuns și aproape că a scăpat paharul, încremenind într-o uitătură șocată spre ceva ce se afla în spatele meu. Mi-am mijit ochii și m-am întors spre așa-zisul loc țintă, dar nu am depistat nimic, așa că am înghiontit-o finuț pe prietena mea.

       – Care-i treaba? m-am interesat, văzând că nu reacționează.

       Cu gura căscată, s-a întors spre mine și părea că nu își putea găsi cuvintele. Personal, mă amuza teribil. Ce ar putea să fie așa de uimitor, încât să-i trezească o asemenea reacție?

       – Kyra, îmi urlă aproape de ureche.

        Pentru o clipă, am avut impresia că nu am auzit bine, dar apoi am constatat la ce se referă. Sau mai bine zis la cine.

        Kyra Martin se afla la doar câțiva metri distanță de noi și, aspectul cel mai important, stătea cu trei dintre persoanele care ne invitaseră pe mine și pe Maddy aici. Poate coincidența face să pară că-i normal, având în vedere că toți suntem din același liceu. Dar fata aceea nu este una dintre cele mai sociabile pe care le-am întâlnit și, mai mult, pare destul de bine angrenată într-o discuție cu Myra. Și cum nimic nu este întâmplător, mă simt încolțit de realitatea propriilor gânduri, căci tocmai ce s-au materializat.

        Azi-dimineață m-am gândit la ea. Azi-dimineață hotărâsem că o voi ajuta să își termine liceul. Azi-dimineață m-am gândit că abia aștept să dau de ea, pentru a-i prezenta planul meu de bătaie. Dar azi-dimineață nu am crezut că o asemenea dorință se va manifesta atât de rapid și, cu atât mai mult, nu mă așteptam să dau de ea aici.

        Din priviri m-am înțeles telepatic cu Maddy că nu aveam încotro, decât să mergem la ea și să vedem cu de se află în compania tovarășilor noștri. Stătea cu spatele și dansa lasciv lângă Myra, așa că elementul surpriză va exista. Cu siguranță nu vom fi singurii care se miră de prezența sa aici. Sunt curios ce-o să facă când o să afle că acela este grupul nostru.

       – Hei, am strigat către Kyra când am ajuns în dreptul ei.

      – Ce vrei? a răspuns imediat, înainte de a se fi întors cu fața spre noi. Iar atunci când ne-a zărit i-am sesizat maxilarul încleștându-i-se puternic, ochii mărindu-i-se considerabil. Oh, bănuiesc că a zis. Pentru tine nu am nimic!

       Își bâțâia piciorul pe podea cu repeziciune, își ținea ochii prea ficși asupra mea, iar buza inferioară și-o tot umezea, în repetate moduri violente. Părea deshidratată, transpirația i se ivea nițel pe frunte, părul îi era puțin zburlit. De fiecare dată când își trecea limba peste buze părea că și le mușcă simultan, mușcând din carnea interioară a cavității bucale. Astfel, îmi dădeam seama că maxilarul îi juca într-un mod primejdios, iar pupilele îi aveau o mărime nu tocmai normală. Desigur, era întuneric, dar asta nu înseamnă că nu era evident.

       – Ești drogată?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s