Proză scurtă

Șaptezeci și nouă de minute

Mi-am lăsat corpul să alunece lin pe iarbă, aşteptând ca o plasă de căldură să mă atingă. Pielea mi-e caldă, ajustată aerului din jurul meu. Pentru o noapte de la sfârşitul lui aprilie consider că este prea cald, de parcă ar fi de fapt mijlocul verii.

Cerul este senin, acoperit de-o mare nesfărşită de stele strălucitoare. Acestea crează diferite forme în universul întunecat. Întregul văzduh pare rupt dintr-un basm, de-a dreptul fermecător. Priveliştea este liniştitoare, complet calmantă. Luminişul în care mă aflu este încântător, atât de plin de viaţă, deşi întreaga natură este adormită, lăsată în voia nopţii. Doar greierii mai cântă, fiind singurul sunet ce împrăştie liniştea.

Stau aici, pierdut în mijlocul naturii, acompaniat de singurătate, lăsându-mi sentimentele să fie răscolite în linişte. Pustietatea în care este îmbibat acest loc în toiul nopţii îmi conferă o stare de relaxare de care sunt tare dornic. Fiecare fărâmă a corpului meu are nevoie de o pauză, căci sunt complet extenuat. Mă simt mort, străin faţă de mine însumi, absent faţă de propria-mi persoană. Nu mai ştiu ce să fac şi nici dacă are vreun rost să mă mai implic în ceva, să mă mai chinui. Excesul de stres provenit de la oferta ce mi-a fost făcută m-a adus la disperare. Sunt confuz şi trist, invidios, nervos şi îndurerat.

M-am străduit să fac acel articol cât se putea de bun, am lucrat la el zi şi noapte timp de aproape o săptămână, de când mi-a fost dată tema, iar într-un final munca mea a fost degeaba. Chiar dacă şeful meu a ales lucrarea afurisitul meu coleg, Nick, eu am avut aceeaşi plăcere divină scriind articolul. Totuşi mă simt dezamăgit pierzând în faţa unuia ca el. Sunt dezamăgit de mine, de faptul că l-am lăsat să mă invingă pur şi simplu. Lui Nick îi place să trişeze, băgându-se pe sub pielea oamenilor, făcându-i să joace după cum vrea el. Îi place să manipuleze oamenii, căci acest lucru îi dă satisfacţie, îl face să se simtă superior celorlalţi. Dar el de fapt nu ştie nimic, e incapabil să facă ceva de unul singur, e slab şi are nevoie de oameni prea mult. Nu este în stare să se descurce pe cont propriu, fiind complet demn de milă. Mă dezgustă cu totul!

– Ce cauţi aici? aud o voce străină, dulce, câteva frunze mişcându-se.

Îmi întorc capul spre locul de unde s-a auzit glasul firav şi dau peste o domnişoară îmbrăcată simplu – nişte blugi cu aspect învechit şi un maiou de culoare neagră – iar, când îmi ridic prvirea pentru a-i vedea chipul, observ părul blond, ondulat, de lungime medie, ce-i cade frumos peste umeri. Nu-mi pot da seama de nuanţa ochilor ei.

N-am mai văzut-o niciodată, dar ea mi-a vorbit pe-un ton mult prea degajat. Pare curajoasă, încrezătoare, mai ales când o văd păşind hotărâtă spre mine, ajungând în dreapta mea. Se aşează lângă mine.

– Deci, zice, părând deranjată de felul în care tăcerea predomina, ai de gând să-mi răspunzi la întrebare? De ce-ai venit aici, ce faci în locul ăsta?

Mă lungesc din nou pe iarba moale. Oftează, apoi se lasă şi ea pe spate, alături de mine, punându-şi mâinile sub cap.

– Acesta este locul meu de meditaţie, răspund într-un final, absent.

Era pentru prima dată când întâlneam pe cineva în pădurea asta, iar faptul că apare ea, ca o intrusă, aici mi se pare tare dubios.

– Te deranjez?

– Puţin, fac eu nonşalant, cu ochii aţintiţi spre cer.

– Atunci obişnuieşte-te cu prezenţa mea, mi-o trânteşte ea imediat, iar eu pot să-mi dau seama de tonul jucăuş din vocea sa. Face o pauză scurtă, apoi simt cum mă găureşte profund cu privirea. La ce te gândeşti?

Nu mă aşteptam să-mi adreseze o întrebare atât de personală, având în vedere că niciunul din noi habar n-avea nimic despre celălalt. Totuşi, ceva în interiorul meu îmi spune să particip la discuţie, să-mi deschid sufletul în faţa ei şi să mă simt bine, căci, la final, tot o străină va rămâne. Nu va dura prea mult, oricum, sunt sigur.

– La tine.

Ea mă ia de mână, trezind în mine un val de fiori electrici. Inima îmi bate mai repede decât ar fi normal, iar privirea parcă mi se-ntoarce automat către ea. Ce mi-a făcut o simplă atingere?

– Şi eu la tine, face sec, zâmbindu-mi gingaş.

Îmi închid ochii şi o aud din nou cum oftează, de data aceasta mai lung.

– Ai păţit ceva?

– Nu, sunt bine, mint, încercând să par convingător, deschizându-mi ochii. Doar obosit.

Clipesc, apoi mă uit la ea. Colţurile gurii sale coboară.

– Ceva îmi spune că o durere te macină.

Ţi-ai zis că vei fi sincer, mă dojenesc, supărat pe propria-mi persoană. Până la urmă îi povestesc ce s-a întâmplat cu articolul, motivul catastrofei mele mintale. Ea stă şi mă ascultă în tăcere, iar simpla sa prezenţă mă face să mă simt mai bine, mai confortabil. Mă alină.

– Plănuiesc să renunţ, spun cu durere în glas, dezamăgit de mine însumi.

Chiar mă lăsam înfrânt. Renunţam să mai lupt, se pare. Obosisem, desigur, dar mă simţeam tare prost dându-mă bătut.

– Nu o face, mormăie ea. Ţie îţi place să scrii, iar dacă renunţi, nu numai că-i vei da acelui Nick satisfacţie, dar tu te vei simţi mult mai prost dacă o faci. Continuă, arată-le tuturor cât de mult îţi pasă şi nu mai lua în seamă părerile unora total nesemnificativi.

Oare câţi ani are fata asta? După felul în care vorbeşte îmi pare mai matură, cu capul pe umeri, inteligentă.

– Oare?

Dă din cap, iar eu tresar uşor, realizând că are dreptate. Asta a făcut-o să zâmbească.

– Acum e rândul tău, spun. Tu ce ai pe suflet?

O privesc cu coada ochiului şi constat că vrea să nege, aşa că adaug:

– Ştiu că ceva ţi s-a întâmplat, altfel n-ai fi ajuns până aici. Locul ăsta parcă ar atrage problemele.

– Ce vrei să spui?

– Pâi da. Nu vezi? Eu vin tot timpul aici când mă simt confuz, disperat, fără rost. Şi mă face să mă simt mai bine numai faptul că pot să stau şi să reflect asupra a tot, tolănit pe pământ, singur şi…

Dar n-am timp să îmi termin replica, căci sunt întrerupt cu brutalitate de domnişoară, a cărui curiozitate nu poate sta potolită.

– Cum ai ajuns aici?

Îmi dă drumul la mână, iar eu mă simt în acest moment gol pe dinăuntru, ca şi cum doar ce mi-ar fi fost luat ceva ce era menit să rămână al meu. Sezaţia cu care venise atingerea ei mă făcea să mă simt împlinit, iar acum este ciudat. Valul de fiori care îmi răstălmăcea cu impertinentă trupul, fiinţa, sufletul, mă dezarmase total. Nu eram încă pregătit să rup contactul prea profund dintre noi.

– Nu schimba subiectul şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat. E evident că ceva te supără, insist eu, cu o umbră de seriozitate în voce.

Oftează, iritată, fireşte, că n-a aflat ceea ce voia, dar până la urmă o spune pe şleau.

– Nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, zice ea cu voce joasă dintr-odata, captându-mi întreaga atenţie.

Ca să vezi, nu sunt singurul, îmi spun ironic, făcând abstracţie de surprindere. Sincer să fiu, nu puteam să-mi imaginez că această fată putea avea vreo problemă majoră cu care se confrunta. Îmi dădea impresia unei adolescente sigure pe ea, cu o existenţă foarte bine pusă la punct.

– Ce ai păţit? o chestionez, serios, apucându-i mâna, exact aşa cum a făcut ea mai devreme.

– Mai nimic, sunt doar derutată, râde ea fals. Prietenul meu este un idiot care a început să se drogheze, părinţii mei vor să divorţeze, iar mie nu-mi mai este permis să merg la facultate.

– De ce?

– Banii sunt problema, şopteşte, foindu-se.

Sunt sigur că s-a strâmbat, căci subiectul pare că o incomodează.

O strâng mai tare de mână, îndemnând-o să mă privească în ochi. Îi explorez ochii larg deschişi, constatând că sunt albaştri. Exact ca cerul. Exact ca marea, căci te poţi pierde cu uşurinţă în adâncimea lor.

Este o durere agonizantă ce răzbate în ea, nestinsă. Aproape că i-o simt şi eu, pe pielea mea, în sufletul meu, iar acest fapt se datorează doar unei priviri. Această privire mai profundă decât orice-am simţit în întreaga mea existenţă, prea intensă şi prea ademenitoare, care mă face să mă pierd cu totul în faţa ei. Îmi face corpul din gelatină şi mă destramă fără niciun efort.

Este ciudat să mă simt aşa, atât de apropiat de ea, ca şi cum ne-a conectat ceva. Acest lucru se întâmplă de când mi-a transmis acei fiori luându-mă de mână. Parcă m-a amprentat într-un fel unic, făcându-mă sclavul unor simţăminte noi. Este dezolant într-un mod plăcut, iar acesta este un moment pe care sunt dornic să-l resimt la nesfărşit.

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar mă simt atras de această adolescentă. Începe să-mi placă de ea, iar acest lucru nu prea-mi pare în regulă, având în vedere că nu ne ştim de nici măcar o oră.

– Ai cum să faci rost de bani?

Încuviinţează din cap, parcă incapabilă să scoată vreun cuvânt. Aceasta este prima dată când o văd vulnerabilă, nesigură, de când a venit aici. Mă încântă, într-un fel. Îi zâmbesc din inimă.

– Atunci, du-te la facultate. Nu îţi pierde şansa de-a face ce-ţi doreşti doar pentru că ai avea tu nu ştiu ce complex şi nu vrei să faci rost de bani.

– Tocmai asta este problema.

– Adică?

– Nu ştiu ce vreau să ajung, dacă vreau neapărat să fac facultate.

Îmi dau ochii peste cap, inevitabil.

– Atunci de ce spui că banii sunt problema?

Chicoteşte.

– Asta vreau eu să cred.

– De ce?

Un surâs simpatic i se întipăreşte pe chip, dar o urmă vagă de tristeţe parcă se reflectă în el.

– Pentru că nu pot înfrunta problemele. Eu fug de ele, eschivarea fiind singura soluţie de rezolvare pe care-o am. Aşadar nu pot decât să îmi găsesc motive false, căci ştiu că acelea au imediat rezolvare, astfel nu mă gândesc la cele reale.

– Nu faci bine.

– Ştiu, răsuflă ea sonor.

Şi totuşi nu faci nimic în privinţa asta, i-aş fi spus, dar ea deja o ştia, aşa că n-avea niciun rost să i-o repet şi eu. Sunt sigur că este bătută la cap de conştiinţă destul.

– Nu mai fugi, încearcă să le faci faţă, o sfătuiesc. Eschivarea nu te ajută cu nimic.

Nu spune nimic, fiind cel mai probabil pierdută printre gânduri. O tornadă de cugetări ce nu-i dau pace.

– Poate voi încerca, rosteşte cuvintele rar, încetişor, ca şi cum s-ar fi chinuit să prelungească ceva.

Fără niciun avertisment îşi ia mâna din-a mea.

– A fost plăcut să discut cu tine, murmură, cu o rezonanţă definită în glas.

Şi mie, i-aş dezvălui, dar parcă asta mi-ar da de înţeles că s-a terminat, că este sfărşitul conversaţiei noastre. Încă este o străină, dar parcă mi-e cea mai bună prietenă. Aşa mă simt cu ea aici, lângă mine. Nu vreau să-mi iau deja la revedere de la ea, ci, dimpotrivă, doresc cu ardoare să petrec mai mult timp în compania ei. Îmi place, iar prezenţa fiinţei sale mă îmbează tot mai mult cu fiecare secundă ce trece. Sfărşitul ar fi prea trist, dar ştiu că este aproape, prea aproape.

Îmi deschid ochii, reconectându-mă la realitate.

Când întorc capul să mă uit la ea observ că nu mai este. Ca şi cum s-ar fi evaporat, nelăsând nicio urmă în spate. Îmi las privirea să cadă spre pământ, în timp ce mâna mea dreaptă mângâie încetişor pământul pe care a stat. Zăresc, uimit, o hărtie. O iau în mână şi constat că este un şerveţel murdar de la McDonald’s, căci are emblema aceea.

 

Rămâi cu bine, străine. Poate ne vom revedea…

 

Este scris cu ruj roşu, aprins, aproape deloc inteligibil. Are un scris dezordonat, mic şi gros, deşi cred că acest aspect se datorează rujului. Îl împăturesc cu grijă, apoi îl bag în buzunar, ridicându-mă. Din nou mă simt singur, dar de data asta mai bine. Mi-am revenit, datorită ei. Înainte de-a pleca mă uit spre părticica de iarbă unde-am fost aşezaţi, o melancolie dulce cuprinzându-mă.

– Nici măcar cum te cheamă n-am aflat…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s